Igor, motănelul nostru, e mai necontrolabil decât un căţel, căci sare şi sus pe frigider, pe mobile, dar se merită.
Mă întrebă nevastă-mea întruna de el, îl caut şi îi comunic rezultatul, că se spune că e bine să existe comunicare…
Îl iau în braţe şi i-l duc plocon să îl mângâie şi ea, şi mă capăt… de un zâmbet cald.
Îmi fac şi curaj să-i scap mâna pe trup (ei, nu lui Igor).
Fără legătură cu propoziţia anterioară… se bucură nespus.
Citeşte tolănită relaxată cu el torcând lângă ea. Mă priveşte aprobator cum îl dezmierd… bucurie mare de tot.
Sare drept pe imprimanta Epson cu atâta graţie de apare ca teleportat. Stă pe ea cu şoldurile melc. Se lasa apoi fleşcăit cu capul şi picioarele atârnându-i peste margini în jos, ca ceasurile acelea scurse ale lui Salvator Dali.
Când îşi agită coada, mătură cu ea ecranul monitorului, şi şi-o lasă aşternută chiar pe toată tastatura.
Nevastă-mea vâră finuţ degetul dedesubt şi i-o ridică ca să bată litere.
-Măi lenevilă!...
Ciulesc urechile şi dau şi eu târcoale, căci se merită să fii în preajma unei femei bine dispuse.
El păşeşte peste tastatură sub privirea ei tandră, se întoarce nehotărât iar. Chiar dacă o stânjeneşte nu îl repede, ce mai, face ce vrea din ea, ca şi bărbatul profitor în primii ani de căsnicie...
Zice drăgăstos: -Dragul de el, nu ştie ce să mai vrea!...
Când face nani stăm doar să îl admirăm cum stăteam demult îmbrăţişaţi lângă pătuţul unde dormea copilul, şi priveam prostiţi de iubire.
Uneori stă lungit pe masă pe o parte şi toarce. Noi îl mângâiem amândoi deodată.
E aşa de relaxant de zici că numărăm bani.
I se netezeşte blana, şi i se lungeşte trunchiul ca unui peşte baban turtit maiestos în zona viscerelor.
-Uite şi tu măi Sofi, ar merge excelent din el o ştiucă umplută!...
-Ce prostii zice mă capsomanul ăsta de tactu?... i-o fi plăcând împăiat!...
Ne tachinăm ceea ce e foarte bine.
Cu el în preajmă toată ziua suntem bine. Toate se duc însă abilitatea de a conversa ţine cuplul mai bine şi mai mult.
S-a isprăvit cu pacea aceea falsă pe care o putea alunga orice proastă dispoziţie ceva, cu reproşuri dalea răsreproşate, cum se poartă la casa omului.
Eu sunt specializat… în a-l alerga şi în a-l smotoci.
Uneori îl imobilizez jos pe covor cu degetele făcute inel, cum ţineau exploatatorii pe răsculaţi cu gâtul băgat între două lemne scobite rotund şi alăturate.
El saltă doar vârful cozii şi îl agită, cum bate podeaua cu palma luptătorul când se recunoaşte răpus de adversar.
Când strâng ’’laţul’’ şi îl enervez se încovrigă şi mă zgârie până îi dau drumul. Fuge în salturi, îmi dă târcoale şi se întoarce iar să lupte cu mine.
Deobicei e blajin, uneori dimineaţa îl găsim în ghiuvetă, stă ca şi cloşca în cuibar. Îl pun eu şi-n cratiţă, şi se încovrigă cooperant de ai crede că stă şi să torni apă de să-l dai şi într-un clocot... însă, îl apucă şi pe el bâzdâcul, ca şi pe noi oamenii, când le avem pe toate şi uităm să mai fim recunoscători soartei.
Face rele, sare pe părţile moi ale mobilei, zgârie foarte hotărât tapiţeria. Îl mustri dar el nimic, îi arăţi palma, na, na, se opreşte şi se uită atent de ai zice că ia aminte, apoi se concentrează iarăşi să julească stofa cu şi mai multă sârguinţă.
Dacă îi dai una cu pliciul, nu îi pasă, întoarce botul să îl miroasă.
Adriana Bahmuţeanu a zis că ust’ură.. poate pentru că spre deosebire de el ea nu are blana pe popou...
Oricum, nu ştie de bătaie răsfăţilă lu’ mamă-sa...
Îl smulg apucat de burtă şi îl arunc într-o parte, că-mi distruge cotierele de la canapele.
Nu-s fraier s-o fac cu ură, ci aşa blând, mai ales când ea e de faţă, căci îl apără:
-E, îşi ascute şi el ghiarele!…
Îl alerg de-a lungul holului şi el face salturi cu coada ridicată arătându-şi ruşinea. Ţopăie şi noi râdem, şi e foarte bine aşa.
E recomandat să râzi cel puţin o oră pe zi, şi la muncă nu prea poţi râde aşa deşănţat.
Se zice că dacă omul râde aşa la toţi ca-n ajun de sărbători, sau cântă aşa când merge, ori îşi face casă, ori e sărit cu ţandăra.
Acum oamenii sunt preocupaţi de funcţii, de cariere, de să-şi dea importanţă.
Nu mai sunt relaxaţi ca pe timpul lui Ceaşcă când doi deştepţi la un loc nu se deranjau, şi te puteai bucura de tovărăşia şi prietenia colegilor.
Nici să cultivi prea multă prietenie cu hohote şi să te baţi pe burtă cu vrun amic nu mai merge, că ies repede vorbe... şi dacă vezi prostii din toate, începi tu însuţi să problematizezi... că se zice că orice bărbat are un aplecuş homo, şi mai ales ’’taurul’’.
Scrie în zodie că acesta se poate distra în cursul dimineţii cu o femeie, iar seara o poate face cu un bărbat.
Deşi e limpede că Igor e binevenit în casa noastră, eu sunt mai răutăcios. Îi zic cotoi.
Ea nu acceptă că sună sexos şi flatant, şi atunci îl strig pe placul ei, motănele.
În definitiv chiar e un biet motănel căruia îi dau în glumă tot felul de nume de ocară. Relaxat, îmi vărs şi eu focul de la şcoală acum când legea interzice să ironizezi elevii, să îi porecleşti, său să-l faci pe vrunul ţigan, sau să îi altoieşti.
S-a strâmtorat peste tot, au dat ăştia legi deştepte?!... vorba colegei mele, Daniela Frangopol.
-Dane, ai auzit mă?... până aici ne-a fost, a apărut legea că nu mai avem voie să venim beţi la şcoală şi nici să facem sex cu elevii!...
Îi mai zic lui Igor şi: ce face băiatu mic, motănelul Arpagic, după cel al Anei Blandiana, dar asta e parfum, îi place şi ei.
E altă treabă că lasă păr prin apartament, şi se aşează popândău, şi îşi aşterne anusul pe masa unde noi mâncăm de ani de zile.
Ea zice că nu e problemă că se linge, şi de ce nu îl perii că tot frec menta toată ziua...
Sunt şi dezavantaje că nu merge fără...
Gimnastica e utilă, deaceea ne întindem de plăcere să îl salvăm pe Igoraş, sau să îl aşezăm chiar noi pe locuri înalte după care tânjeşte.
Alergăm amândoi după el, şi asta o mai inspiră pe nevastă-mea să se mai lase şi ea alergată... conform ideilor mele fixe, altfel devenite uşor uşor foaarte nesuferite.
În cărţi se atrage atenţia aşa zişilor schimbători de fotolii- că sedentarismul e cea mai vătămătoare meteahnă a omului modern.
Dormim deja separaţi ca aristocraţii.
Ea ţine acum toată noaptea uşa deschisă la dormitorul ei dar nu pentru mine.
El e animal nocturn, ziua le moţăie bine, ca cei care au fot născuţi prin cezariană, că se spune că au fost deranjaţi din somn. Noaptea să cutreiere cât vrea prin patul ei… şi să se culce lângă ea, pe ea, cu ea.
Mai încerc şi eu să profit, că e mai lesne totuşi de vreo tentativă ceva.
Când mă ia arţăgoasă cu ’’ce vrei mă în camera mea?’’ deci e clar că are una din cele o sută de dureri sintetizate în trei: ’’capul, curul, au măseaua’’, bag motiv că îl vreau pe Igor, şi mă uşchesc.
Cât priveşte pisicuţa ei nu mai merge aşa să întinzi coarda, că totul în viaţă are o limită...
La revelionul 2008 i-am zis ce mi-a venit mie aşa:
-Ehe Igore, a mai trecut un an, parcă te şi văd mort şi te dau la pubelă, şi îţi seacă ochii-n cap, şi te năpădesc furnicile!...
Ea a mormăit ceva şi eu am insistat, şi sigur că mi-a dezvăluit...
Nu e bine să uiţi reportofonul pe rec, să tragi cu urechea la gaura cheii, şi nici să stărui a afla... că îţi auzi numai de rău.
A zis nici mai mult nici mai puţin: ’’vezi să nu îţi sece ţie primul...’’.
A pus onestă şi ’’primul’’, deci acceptă că şi ea e tot trecătoare, dar... să fiu eu mai repede.
Şi eu îl iubesc pe Igor, dar mai glumesc, că umorul e mereu binevenit, oricărui om îi place să râdă de ceva.
Totdeauna în grupul primar, sau oricare altul, unii- în general care alcătuiesc o majoritate- îşi îndreptată obsedant atenţia către cel care e considerat mai prostuţ aşa, şi îl sâcâie că băşcălia.
La noi în casă, dintre noi trei, Igor e calul de bătaie, căci îi zicem ce vrem noi.
Datorită lui ne mai tachinăm şi reciproc, ceea ce e foarte bine. Ne scoatem pârleala, căci cu acreala asta dată de ani ar ieşi scântei, nu că nu mai ies...
E clar că apreciază de ce scot eu pe gură, că dă şi ea replici iscusite. Deşi sunt muşcătoare, eu le consider agreabile, deci reuşesc şi să o stimulez, şi să o amuz.
De nu ar fi aşa m-ar beşteli.
Aversiunea nu o poţi ascunde mult timp, şi dă o inspiraţie grupa mare, spui la reproşuri pe nerăsuflate, ca cei din zodia Vărsător când îi apucă pe ei amocul.
Minte şi ea de îngheaţă apele, că dimineaţă când ea pregetă să se scoale, el îi linge degetele cu limba lui aspră, şi îşi împinge botul sub mâna ei ca să-l mângâie.
Îmi toarnă gogoşi de parcă eu m-aş fi născut ieri. Parcă ar fi plouat cu pinguini şi m-am prelins şi eu în casă pe lângă chederele de la termopane.
O las în pace să creadă că m-a convins cu minciunile ei gogonate.
Dacă dezlegi secretul ăsta ai şanse să trăieşti ceva mai mult, şi mai liniştit.
Când fiică-mea Bianca, stăpâna lui de drept, îl aduce de la Bucureşti la Constanţa, şi are nişte gheare ca spinul undiţei, şi nu se mai cuprind nici ascunse de smocurile de păr dintre perniţe, şi zgârie cumplit, argumenteză că a prelucrat-o mamă-sa ’’să nu i le tai că dacă pe drum cumva se pierde să aibă şi el cu ce să se apere’’
Ce să se apere că nu mai e el combatant ca un cotoi adevărat, şi-a pierdut ferocitatea şi viclenia de-a lungul generaţiilor, că de la natura crudă a trecut la confortul civilizaţiei, şi acum, colac peste pupăză, i s-a dus şi testosteronul, e molâu molâu.
Doarme blănosu’ uneori tolănit şi cu picioarele răscăcărate în sus, de pare că aşa l-a surprins încemenirea morţii, ca pe ăia de i-a acoperit instantaneu şi i-a copt aşa înţepeniţi cenuşa încinsă a Vezuviului, şi s-au păstrat până azi acolo sub stratul gros exact în poziţii oarecum nefireşti, cum i-a surprins acel moment fatidic.
Am încercat şi eu să trândăvesc cumva cu picioarele flexate în sus şi îndepărtate aşa ca el. Presupun că are o încredere oarbă în noi, ori e adevărat că mâţa se consideră stăpâna supremă a locuinţei şi ceilalţi locatari sunt toleraţi de ea, căci pentru a putea să te relaxezi sau să te laşi chiar furat de somn în asemenea poziţie e necesar să ai sentimentul de a fi în siguranţă absolută, adică cumva încuiat pe dinăuntru şi între persoane de încredere sau aservite ţie.
În poziţia aceea te simţi a fi foarte uşor lezabil… şi chiar lipsit de demnitate.
Psihologii zic că unora dintre femei, deoarece bărbaţii le trag sub ei, această postură le pare cumva umilă, şi de aici le-ar veni multe animozităţi vis-a-vis de sexul tare şi dominant...
Eu nu am fost de acord, măcar atât să fi făcut şi eu pentru masculinitatea asta, mai nou nerecunoscută şi chiar năpăstuită, dar i-am scos pinioanele, că făcea pipi peste tot pe unde credea că se cade să fie numai el tartor.
Acum îl iau în balon:
-Stai mă mai demn, eşti şi tu motan, ce, ţi-ai schimbat orientarea sexuală?...
-Daa, perversul! sare la mine nevastă-mea.
-Igore, de ce nu i-ai zgâriat mă pe nenorociţii aia de ţi-au scos biluţele?
Cum te mai dai tu dea dura după pisicuţe?
Ţi-au dat la coş ce aveai tu mai de preţ!...
Nevastă-mea, femeie în toată firea- adică deja mai cătrănită, mde, vârsta, zice destul de răutăcios:
-Zi-i, Igor, mai bine i le-ar fi scos lui să se sature, obsedatul!
Asta-i faza, noroc cu femeile alea mai ’’uşoare’’- care sunt pentru noi bărbaţii chiar pâinea lui Dumnezeu pe pământ, căci nu te poţi relaxa în fapt cu vreo nevastă autointitulată normală că îţi desoperă cusururi- că vorbeşti obscen, sau că eşti obsedat, şi orice ele nu preţuiesc le definesc ca înclinaţii perverse…
Dacă ar fi după ele am muri de doruri… după chestii nefăcute.
Uneori îl căinez: -Sărmanul de tine te-au făcut ăia fetiţă! Ea zice: -Nu-i mai spune aşa dragă că poate înţelege!
Aiurea, vrăjeli de femei care ne-ar vrea pe toţi masculii castraţi.
De atunci de când l-am castrat e de o curăţenie îngerescă.
E puţin corcit cu ceva bun că are o blană lungă maron înspicat cu neagru strălucitor pe coamă. Chiar pe burtă bate-n cafeniu, şi coada lungă şi stufoasă, cum o ţine tot timpul în sus, din spate se vede cum e lată ca o pană.
Se plimbă el cu aer autoritar dar cu mine nu îi merge.
Pe unde îl prind îl răstorn şi el se lasă femeieşte doborât...
Când stă cu burta-n sus în scoica vrunui fotoliu îi bag palma drept între picioarele dinapoi unde are o minune de mohair bej-gălbui, şi îl râcâi şi mi se cufundă degetele în puful delicat ca în făină.
Îl scormonesc, îl clatin şi îl târâi în lateral, el mă cuprinde cu ghearele, deschide botul şi mă înşfacă dar strânge finuţ căci altfel mi-ar străpunge pielea, şi mă zgârie la fel de finuţ.
Uneori mă roade, dar aşa gentil.
Nu se lasă chiar în voia pornirilor, strânge cu dinţii alintător, atent, precum noi la iubitele noastre locurile acelea dulci minunate…
Finuţ finuţ, dar îmi apare antebraţul ca la ăia de nu mai au loc să îşi injecteze, cicatrici de la colţi, şi zgârieturi alandala de la gheare. Cojiţele dau aspect de linii punctate dispuse în cruciş, curmeziş şi strâmbe, arce de cerc, forme de strune rupte întoarse, scrijelituri ca cele primitive de pe statuia menhir neolitică din camera tezaurului a Muzeului de arheologie- Constanţa.
Se pot imagina pe antebraţul meu peşti, oranţi şi semne runice, ca pe pereţii bisericii scobite în creta dealului Tibişir din comuna Basarabi, unde a copilărit tatăl lui Băsescu, şi unde strângeau săteni rădăcini de pir din urma plugului, şi le făceau grămezi prin şoproane, şi băgau iarna în sobă când afară bătea viscolu-n pereţi.
Păstrând proporţiile, ca şi la ăia cu droguri, plăcerea cere sacrificii…
Când ţip nu muşca, pe moment nu mai muşcă, şi eu ziceam că e deştept, dar reacţionează absolut la fel dacă strig muşcă-mă.
Şi totuşi este, căci cu ghearele nu are preferinţe dar dinţii caută loc gol, ca şi ticăloşii de noi.
Palmele noastre ne mai mulţumim să le plimbăm peste hainele mândrei dar gura, caută spuma pielii descoperite.
Zici că e căţel, o simte pe ’’mamă-sa’’ de când calcă pe ştergătoare, şi îi sare la propriu în întâmpinare, şi i se agită primprejur.
Se ridică pe labele din spate şi se întinde pe ea ajungându-i până-n talie.
-Uite-l ce seamănă cu puma aia desenată pe încălţările sport!...
Zic aşa, dar mă gândesc la mieii ăia jupuiţi atârnaţi în cârlige prin halele de carne...
Nu mai dau în vileag ce îmi vine aşa.
Se ştie că nu e bine să fii prea relaxat... asta dă de gol pe bărbaţi că iau în derâdere veşnica urzeală a nevestelor de a-i cizela.
Până ea îşi dă hainele jos el toarce ţanţoş cu coada drept în sus făcând opturi prin picioarele ei.
Se apleacă şi îl ia ostentatooriu, cum joacă unii aşa gros prin în sitcomuri.
-Mă iubeşte mă puiu’ mic, mă iubeeeşte!...
Odinioară eu eram personajul principal, şi tot aşa îmi vâjâia coada când îmi făceam rost de ’’tonă’’, unde să mă adăpostesc cu iubita, şi pândeam pe vizor, şi când îmi sosea, tăbăram pe ea din prag, să o ajut să se dezbrace...
Acum mă apropii ca prin filme când uitându-şi ura se împacă dintr-o dată în preajma suferinţei, sau a morţii, şi se strâng în braţe uşuraţi pe la spitale, şi uneori, ultimul, mai stingher, se întinde şi el peste ceilalţi deja îmbrăţişaţi între ei.
Eu corespund aceluia, ultimului, şi eu pe acolo… dar tot merge, decât deloc.
Când îl am în propriile mele mâini, o atrag precum magnetul lama, ea se apropie şi pune mâna ei fină de femeie:
-Uite aici îi paţe lui, tu îl măngâiezi prea tare!... are puriţei băiatul?!...
E mană cerească să se izmenească aşa o nevastă trecută în partea rea a lui 40, abia sosită acasă sub povara unei zile istovitoare de birou.
Un siplu motan contează foarte mult pentru binele comun, alungă dezbinarea şi stinghereala, şi întăreşte ce e mai bun şi decât iubirea –prietenia şi afecţiunea familială.
